Jurnal de trainer/ coach/ om

Fragmente din luna octombrie 2022.

- - - Trăim fiecare într-o realitate subiectivă, proprie, unică. De multe ori, ceea ce gândim/ simțim/ experimentăm prima dată, poate deveni adevărul nostru absolut și un punct de reper pentru ce urmează. Unii ne încăpățânăm să credem că doar așa se poate, că nu există altă variantă, în ciuda încercărilor celorlalți de a ne arăta că se poate și altfel. 

Mă întreb... oare câte oportunități am ratat din cauză că nici măcar nu le-am văzut sau nu am fost deschiși la adresa lor?

- - - Am realizat că priveam încrederea de sine în termeni de alb-negru, nu exista gri. Ori ai încredere și poți ORICE, ori n-ai și trebuie să o crești încontinuu. Dar apoi am înțeles că nu există un maxim ideal de încredere de sine, un punct în care credința că 'poți face orice' este constantă. E normal și în regulă să avem dubii cu privire la competența și șansa noastră de reușită într-un proiect pe care ni-l propunem sau care e în derulare. 

E în regulă să avem momente în care să ne întrebăm dacă 'chiar pot să fac asta'.

Unii ar spune că ne pasă suficient încât să vrem să iasă cât mai bine. Alții ar puncta spre o oarecare doză de perfecționism. Poate e și frica de necunoscut implicată, care ne invită la imaginarea unor scenarii mai mult sau mai puțin plăcute. Dovada că avem cu adevărat încredere în noi este faptul că ne punem oricum în mișcare și FACEM ceea ce ne-am propus. Cu bune, cu rele, dacă ne luăm lecțiile din experiențe, imediat am mai pus o cărămidă pe casa stimei de sine și poate data viitoare dubiile vor fi o idee mai blânde cu noi.

- - - Am discutat cu adolescenții și despre modul în care putem contribui noi la sporirea încrederii de sine a celuilalt. Tendința este să uităm de potențialul celuilalt și să ne asumăm sarcini care nu sunt de fapt ale noastre, fie pentru a-l menaja pe celălalt, fie pentru a ajunge la acele rezultate 'perfecte' pe care EU le vreau. Însă uităm că, de fapt, îi furăm celuilalt oportunitatea de a se dezvolta, de a-și extinde și el zona de confort. Noi continuăm să demonstrăm că putem și mai punem o cărămidă la încrederea noastră (chiar dacă ne epuizăm), în timp ce furăm cărămida celuilalt.

Și totuși, întrebați 'cum se simt atunci când îi ghidează și îi ajută pe ceilalți să devină mai buni', tinerii răspund cu mare satisfacție și convingere că asta le aduce multă împlinire. Așadar, cum ar fi ca data viitoare să ne punem încrederea în celălalt, să-i punem întrebări despre motivație, abilități și dorințe și să-l sprijinim în procesul lui de creștere? Noi l-am parcurs pe al nostru, ar fi rândul și altuia din când în când.

- - - Mă întreb când și unde și de ce am învățat noi (adulții) să devenim atât de serioși, fixiști și temători?! Pe la începuturi, lumea e a noastră ca s-o explorăm, să greșim, să învățăm și să reușim. Cu cât înaintăm în vârstă, cu atât cred că tot creștem în responsabilitate și dorința/ nevoia de autonomie. Ne atașăm de experiențele acumulate și convingerile (limitative) derivate din ele, uităm să mai explorăm din când în când. De multe ori uităm și de noi, nu ne mai privim în oglindă cu aceeași recurență și nici nu ne mai oferim la fel de multă blândețe și interes.

Cum ar fi dacă de mâine n-am mai lua viața atât de în serios? Cum ar fi dacă de mâine am învăța să ne bucurăm și de lucrurile mici? 

Și dacă ne-am deschide un pic mai mult, dacă am cere ajutorul sau dacă le-am spune pur și simplu celorlalți cum ne simțim și de ce avem nevoie aici-și-acum ca să funcționăm în parametri optimi?

Dai și primești!